Este biserica o casă… de nebuni?

 

Se spune că la casa de nebuni e bine să mergi… doar în vizită.

Când mergeam duminica la bunici, treceam pe lângă o clădire ce se numea „casă de rugăciune”. Cu alte cuvinte, o biserică. În fața clădirii era adunată multă lume, ceea ce contrasta cu pustietatea ulițelor. În închipuirea minții mele de copil, trăgeam concluzia că acolo se întâmpla ceva anormal. Ce știam eu…

Două cazuri mi-au ridicat semne de întrebare cu privire la relația dintre biserică și casa de nebuni. În primul, era vorba despre un tânăr care ajunsese în cabinetul unui doctor creștin, din propria-mi biserică. Doctorul a fost convins că trebuie să-i ofere formula mântuirii. Cu toate că individul era marcat de tulburări patologice. Dar, în accepțiunea comunității noastre, fiecare își făcuse bine treaba: unul rostise formula magică, celălalt o recunoscuse și o acceptase. Bolnavul se „normalizase” – sau, dacă preferați, se vindecase – așa că individul cu probleme devenise fratele nostru, și-l îndreptățise pe doctorul care se dovedise fratele lui. Doar că puși în fața acestei convertiri „blitz”, în stilul apostolului Filip, alți frați mai importanți au decis că noul venit nu semăna cu famenul etiopian.

În mod evident, biserica anilor 1980 nu era pregătită

 

continuarea pe https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2023/05/18/este-biserica-o-casa-de-nebuni/

Alegerea Evei

 

Pe cînd nu ştiam nimic despre traumă mama m-a dus la cinema. După jurnalul de dinaintea filmului a urmat o completare. Nu ţin minte subiectul, dar ţin minte imaginile. Un buldozer împingînd cadavre de oameni foarte slabi într-o groapă. Alb-negru. Din cînd în cînd pe ecran apărea fotografia unei fetiţe: Anne Frank.

Cîţiva ani mai tîrziu am citit Am fost medic la Auschwitz. Apoi alte cărţi despre lagărele de concentrare şi exterminare. Dar nimic din toate astea nu m-au pregătit pentru Alegerea. De ce?

Cum rămîne cu pocăinţa?

 

E bîntuit Internetul de replicarea aproape obsesivă a pocăinţei unei personalităţi. O fi bine, o fi rău? Că s-a pocăit e bine. Că se redă la infinit minus unu acest fapt, nu prea. De ce? Pocăiţii tradiţionali vor spune, Vai dar cum poţi să spui aşa ceva! Ăialalţi vor spune Las că nu-i bai! Şi iar: de ce? Să vă dau cîteva motive.

Unul personal. La scurt timp după ce m-am pocăit - ca să vorbesc pe limba tuturor - m-am întîlnit accidental pe stradă cu o fostă şi bună cunoştiinţă de care m-am despărţit în termeni nu prea cordiali. O fostă găl frend. Pe care am iubit-o. Şi în avîntul meu pocăiesc la întrebarea ce mai faci i-am răspuns cu decibelii de rigoare de pe partea cealaltă a drumului, la vreo opt ani de cînd nu ne văzuserăm: M-am pocăit!

continuare pe  https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2023/04/21/pocainta-doar-pocainta/

Cum iei decizii?

 

Mâncam la cantina școlii. De cele mai multe ori supa era fierbinte. Ne puteam alege cu limba opărită. Pentru că ne grăbeam să intrăm la cursuri. Într-o zi fără a şovăi unul dintre colegi și-a pus lingura în supă. Aşteptam să vedem ce va păți când limba lui va lua la cunoştinţă de temperatura ridicată a supei. Spre surprinderea noastră pe lângă lingură și-a mai pus și furculița și cuțitul în supă. Am căscat toți ochi mari și am izbucnit în râs. S-a uitat la noi foarte serios și ne-a comunicat că nu făcea decât să aplice în practică lecția ce tocmai o învățasem la termo-fizică: metalul rece conducea bine căldura, așa că mai mult metal în farfurie însemna o supă mai rece. Ca apucaţii ne-am introdus toate tacâmurile-n farfurie. O călăuzire de moment, după o lecție pe care o știam toți, dar numai unul venise cu ideea. Deci poți învăța din orice și de la oricine. Doar să vrei să-ţi asumi decizia.

Depresia, boala omului modern

Depresia nu e nouă. Sau depresia nouă e una mai veche îmbrăcată-n alte haine. Dar cînd o dezbraci ajungi tot la aia veche. Ce l-a pălit pe Ilie de nu s-a văzut. 

Unii-i zic Demonul amiezii. Adică te ia aşa, ca după ce mănînci, de nu-ţi mai vine să faci nimic. Nici să mori. Şi atunci mai bine zaci. De faci bătături... 

Am trecut şi eu prin diferite depresii. Una a fost mai creionată. Dar la un moment dat bine că mi-am pierdut creionul. Că cine ştie ce s-ar fi întîmplat... Poate-mi venea să fac ceva. Ia uite cum s-a petrecut cu ghilimele virtuale:  

 În lumea noastră există indivizi care comunică în diferite moduri. Sau ca să să fiu mai precis, unii așteaptă sau sunt obișnuiți ca Dumnezeu să le vorbească. Unii pretind că trebuie să le vorbească direct. Aud voci sau cineva le spune fă cutare sau cutare lucru. Alții se mulțumesc să citească Scriptura și să le pice fisa. E cam mult de citit, dar uneori fisa pică destul de repede. Dacă nu pică, asta e, mai citești încă o dată toată Scriptura și te ții scai de rutina zilnică ca să nu dai în depresie. Cum de nu îmi spune nimic? Cine știe? Așa se începe despăduchierea păcatelor. Alții merg la sigur la cineva care comunică direct cu Dumnezeu și îi întreabă dacă Domnul se îndură și îi spune ce bube are. Iar alții se iau după semne. Dacă se întîmplă cutare lucru mă duc misionar în India. Dacă nu se întîmplă, mă duc la... pescuit.

vezi restul pe  https://wordpress.com/posts/pasareaphoenixremixed.wordpress.com?s=cum+am+sc%C4%83pat+de+depresie

De groază: Cum pronunţă americanii numele româneşti

 

L-a uitat pe Coandă: efectul Coandă şi primul avion cu reacţie. Şi pe vecinul meu care a pus coada la prună.

Ironia morţii...

 

 

https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2023/04/10/la-stanga-si-la-dreapta-lui-isus/

 În cultura antică a Orientului Apropiat în afara bogăției și sănătății sucesul era dat de proximitatea faţă de conducător. Cu cât erai mai aproape de el, cu atât erai mai important şi de încredere, erai bine văzut, erai un om de succes. Era echivalentul antic a vizibilităţii în media de azi. Mama apostolilor Iacov și Ioan ceruse deja ca ei să fie la dreapta și la stânga lui Isus când el îşi va fi ocupat poziţia de autoritate în Împărăţia lui Dumnezeu.